Reflexie pascala

“Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.” (Epistola catre Romani a Sfantului Apostol Pavel, 13:12)

De ce sa te intorci din drum daca ziua nu poate fi decat in fata?
De ce sa te lepezi de haina cea noua daca nici macar nu le-ai spalat pe cele vechi?
De ce sa te plimbe cainele cand lesa e in mana ta?
De ce sa dai, cum bine zic batranii, pasarea din mana pe cioara de pe gard?
De ce se concede cu atata usurinta ca trebuie sa te faci frate cu dracul ca sa treci puntea? Puntea catre cine, catre ce?! Nu-si pune nimeni problema ca in acest caz s-ar putea sa treci in contul lui, al Necuratului?
Daca ai facut 7 ani pe drumul anevoios spre varful luminat al Muntelui, de ce sa faci cale intoarsa, catre negura stacojie a haului din Vale?
Indiferent cat de greu e urcusul, ce rost mai are timpul, sa zicem inca 7 ani, daca nu castigi nimic in sine, in tine, intorcandu-te, infrant, pe drumul deja batut? Merita timpul atata risipa?
De ce - daca e chiar foarte-foarte greu, daca pare imposibil, dezesperant!, de ce sa nu te asezi cuminte pe malul unui rau, pentru a-ti trage sufletul si pentru a te linisti, asteptand ca apa, bunaoara, sa iti aduca semnul reluarii urcusului?
Sa stai pe loc, cu rabdare si smerenie, privind apa sau cerul, in asteptarea usurarii urcusului, nu a dezlegarii la intoarcere. Ce lucrare, ce binefacere!
Chiar si moartea, in momentul si in cazul acesta, e un urcus, iar castigul tau devine castigul Muntelui, nu al Vaii, ceea ce e esential si ar trebui sa fie miza fundamentala a oricarui drum, sensul oricarui parcurs. Pentru ca numai atunci cand te-a castigat Muntele, indiferent de starea in care te afli, poti spune ca stai cu fata catre cer si catre zi. Si ca noaptea se va savarsi. Intr-o zi!

De ce nu intelegem, oare, ca lupta nu e a noastra? Optiunea ne e toata zestrea. Ratiunea si optiunea! :)