2012 – Anul sacrificiului

Toată lumea se aşteaptă ca anul care abia şi-a scos capul din noaptea de ajun să fie un an al sacrificiului, un an al luptei pentru supravieţuire, pentru combaterea recesiunii economice şi a crizei globale, care ameninţă actualele aranjamente instituţionale şi politice. În 2011, cu precădere în ultima parte a anului, nimeni nu a scăpat de propaganda recesiunii, de discursurile ameninţătoare ale prudenţilor, scepticilor şi fataliştilor, extrem de bine răspândite şi îngroşate prin canalele media şi de pe tribunele politice.

După căderea zidului, nu îmi aduc aminte de un orizont mai sumbru ca cel descris în mass media pentru anul 2012. De la scenarii pre-creştine până la analize economico-financiare şi prognoze politice vizând ameninţarea status quo-ului şi a securităţii globale, tot meniul dezastrului cosmic a fost pus pe tarabă.

Nu zic că-i rău sa agităm steagul prudenţei, să ne abţinem, să ne gospodărim cu măsură, să facem sacrificii pentru zile mai albe, pentru un an mai bun. Cu siguranţă e mai înţelept ca, pe timp de criză, să pui în faţă răul şi să-ţi păzeşti bostănăria!

Ce ar fi mai preocupant, însă, ar fi să desluşim strategiile unor centre şi reţele de putere pentru a răspunde cu cât de cât succes pericolului de care vorbeam în introducere: ameninţarea status quo-ului. Ce sacrificii ar presupune, bunăoară, aceste strategii? Cine/ ce se sacrifică sau cine/ ce va fi jertfit pentru a putea continua şi după anul electoral 2012 un anumit proiect politic?!

Desigur, când vine vorba despre “un anumit proiect politic”, ar fi bine să ştim care anume. Din ceea ce avem în această iarnă pe tarabă, dincolo de oferta crizei, cum spuneam mai sus, se impun cu precădere două mari şi late: lupta anti-corupţie şi bătălia pentru o noua constituţie. Nu e de neglijat, însă, proiectul cardinal al oricărui om/ grup politic: guvernarea!

Ce se face şi desface, ce prefacem sau refacem, aşadar, pentru a continua aceste proiecte? Deşi, într-o perspectivă democratică de minim bun simţ, de minimă morală, este extrem de important să ne întrebăm ca şi cetăţeni ce este de făcut pentru a susţine şi promova în continuare lupta anti-corupţie şi campania pentru armonizarea şi consolidarea construcţiei constituţionale, e de înţeles că cel mai important rămâne, deocamdată, ce înţeleg să facă politicienii, adică reprezentanţii aleşi ai cetăţenilor. Nu de alta, dar, ca să revenim la criză, la ceea ce ne-a adus in situaţia de faţă, corupţia şi fatuitatea sunt cele care au pus în pericol ordinea şi libertatea pieţelor, respectiv bunăstarea şi securitatea, suveranitatea chiar, a cetăţenilor. Fiinţa democraţiei, dar şi fibra şi caracterul legilor şi drepturilor naturale, de la economie la libertate, proprietate şi chiar viaţă! În plus, în cazul României, cel puţin, şi un regim constituţional eclectic, ambiguu şi contradictoriu. Asta pe langă corupţia şi fatuitatea multor, prea multor politicieni!

Avem, aşadar, după ultimele prize mediatice, o perspectivă pe care aş numi-o “justiţie cu suspendare” şi, după insistenţele lui Sebastian Lăzăroiu, una a “majorităţii constituante”, adică un fel de “întoarcere la Orient”, cum spune titlul unei cântări din repertoriul Păsării Colibri
(“Râdeţi voi, râdeţi voi, vechi amici din Bizanţ/

Râdeţi voi dar priviţi diligenţa zace-n sanţ/

Chiar şi calul abia mai respiră de-un şfanţ/

Iar sub noi, ce belea, bicicleta n-are lanţ!”).

Justiţie cu suspendare

Cele mai proaspete decizii ale instanţelor de judecată în dosare de mare interes public au pus pe tarabă “pedeapsa cu suspendare”, iar reacţiile - cea mai prizată fiind, desigur, a preşedintelui Traian Basescu - nu au întârziat să apară. După îndelung blamatele fente cu procedura de neconstituţionalitate şi cu amânările până după prescriere a marilor dosare de corupţie, a urmat, iată, noua găselniţă bizantină, pedeapsa cu suspendare, o altă petardă din acelaşi pachet al “condamnărilor sau sancţiuniulor descurajante”, ca să citez Comisia Europeană!

Nu cred că mai are sens să detaliez aici legătura, la care m-am referit ceva mai sus, dintre corupţie şi criză. Creşterea rolului statului, a cheltuielilor şi investiţiilor publice, a birocraţiei şi a aparatului de stat, nu face decât să alimenteze corupţia politică şi să ameninţe libertatea economică. E ceea ce scoate în evidenţă actuala criză, punând în discuţie nu capitalismul şi democraţia, ci rolul statului în capitalism şi al partidelor politice în democraţie!

De altfel, în această idee trebuie să reflectăm şi asupra reacţiilor şi manevrelor strategice care au în vedere continuarea luptei anti-corupţie şi a consolidării justiţiei româneşti. Personal, nu văd în reacţia lui Traian Băsescu o repoziţionare faţă de acest proiect cu care şi-a început mandatul de preşedinte al României. În primul rând pentru că e departe de a fi o misiune îndeplinită. Acest proiect a fost perceput, atât de Traian Băsescu, cât şi de analiştii cei mai serioşi ai vieţii şi scenei noastre politice, drept piatra unghiulară a programului său politic, a edificiului politic pe care se străduieşte, ca orice om politic ajuns la cel mai înalt nivel de reprezentare, să îl lase moştenire. Cu o moştenire oricine-i dator!

Mi-e greu să cred că un om politic aflat la finalul unui astfel de mandat îşi permite să renunţe de bunăvoie la un astfel de proiect, ba mai rău, să întoarcă armele împotriva primei misiuni asumate! Nici măcar salvarea PDL de la “cotropire sau asuprire politică” nu ar justifica şi cauţiona un astfel de gest. Cred, mai degrabă, într-o strategie pentru salvarea acestei misiuni, ceea ce n-ar fi posibil fără – ce spuneam! – un sacrificiu major!

Singura perspectivă a continuării juste a luptei anti-corupţie, din punctul meu de vedere, este predarea ştafetei, scoaterea de sub tutela sa a echipei care să continue această misiune. Ştiu că, într-un tapaj mediatic de proporţiile celui angajat de peste un deceniu să îl discrediteze pe Traian Băsescu, e greu să îl vezi acum ca pe un om dedicat unei misiuni, unui proiect sau program politic. Suntem prizonierii unor mituri politice, instrumente create pentru a masca realitatea, manipulând opinia publică, şi nu doar în ceea ce îl priveşte pe Traian Băsescu.

Iata (partial) de ce, cred că lupta anti-corupţie are nevoie, de acum înainte, ca ştafeta să fie preluată de către cei ce au operaţionalizat, au pus în practică lupta anti-corupţie în perioada 2005-2012. Tehnocraţii luptei anti-corupţie trebuie să treacă la conducerea politică a acestui proces, iar pentru aceasta e nevoie de un sacrificiu major, ceea ce Băsescu, cred eu, a intuit şi, pesemne, chiar şi-a asumat deja!

Poate că tranziţia de la Orient la Occident are nevoie şi de acest patent, de trecerea din corpul magistraţilor în cel al oamenilor politici! Monica Macovei a fost, de altfel, the first in line. Pe aceasta linie, a frontului anti-corupţie. Să vedem cine va fi urmatorul...

- va urma -